Era pe vremea când purtau
Cucoanele nişte turnuri
Şi-un malacof piramidal
Şi multe alte... umpluturi,

Ion Ciortei, un ţopârlan,
Un românaş de viţă veche,
Purtând suman, purtând iţari
Şi-o ţurcănească pe ureche,

A fost luat la militari...
Da'n loc să dea de greu şi el,
Ion ajunse vistavoi
La domnu' colonel.

Băiat voinic, făcea de toate,
Era grăjdar, spălătoreasă,
Şi vizitiu, şi bucătar,
Şi sofragiu, şi fată-n casă,

Ion putea fi orişice
[mă rog...]
Şi doică ar fi putut...
Dar moaşa casei l-a aflat
Că are laptele bătut...

Aşa Ion şi colonelul
Era-ntr-o noapte la grăat,
Când iată doamna înfoiată
Dintr-un balcon s-a arătat.

Ion se-ntoarse spre cocoană
Şi se opri pe gânduri dus,
Uitându-se, plin de mirare,
La malacof... în sus...

Domn' colonelu' îl întreabă:
”Ce te holbezi aşa, ţigane?"
"Mă mir... trăiţi domn' colonelu'!
Mă mir de ce văz la cocoane:

Cu malacofu' aşa umflat,
Cum poţi s-o... pupi... că nu se poate
Nici să te-apropii...” ”Băi ce prost...
Când vreau s-o pup... şi-l scoate.”

”Şi-l scoate? Aaaa...” răspunse Ion.
”Aşa ţi-i vorba? Aoleu!
Aşa, trăiţi domn' colonel,
Aşa o pup şi eu!”

Ion Luca Caragiale